Nu stiu autorul acestei poezii insa mi s-a parut superba si sper sa le placa si printeselor mele. Sincer, mie mi-au dat lacrimile cand am citit-o si chiar mi s-a facut dor de taticul meu.
Dor de tata...
Când sunt copiii noștri mici,
Noi pentru ei suntem TĂTICI,
Ce gingaș e și sună bine:
TĂTICULE, mi-e dor de tine!
Dar anii trec și, deodată,
Nu ești TĂTIC, acum ești TATĂ,
Dar și așa tot sună bine:
TATĂ… îmi este dor de tine!
Dar cresc, nu le mai ești pe plac,
Din TATĂ, tu devii BABAC
Și vorba sună trist și gol:
BABACULE… mai dă-mi un pol!
Dar viața e un foc de paie
Și vrei nu vrei, ajungi TATAIE,
Iar vorba ta în râs e luată:
TATAIE… ia mai las-o baltă!
Și-n anii care-ți mai rămân,
Te vor numi doar ĂL BĂTRÂN
Și vorba lor te năucește:
BĂTRÂNE… ce-ți mai trebuiește?
Copile, tu să ai știință,
Am fost un tată cu credință
Și din puțin, de-a fost sa fie,
Eu am răbdat și ți-am dat ție.
Dar fă-mi, te rog, o bucurie
La cimitir, de vii la mine,
Să-mi zici ca în copilărie:
TĂTICULE, mi-e dor de tine!
